Un loc de suflet

De ce oare e atata liniste intr-o manastire? Sa fi gasit de cuviinta zgomotul sa-si taca tumultul? Sa se fi cumintit vacarmul asa de mult incat sa-si fi pietrificat propriile strigate? Sau poate aici toate devin tacute, tocmai pentru a fi in… ascultare. Pentru a auzi mai bine cantecul credintei. Pentru a implini o armonie.
Stiu tot ce ni se spune: ca nu trebuie sa te duci la o manastire pentru a fi in liniste, ca degeaba cauti tihna in exterior daca nu o posezi in interior etc etc. Stiu toate astea… Si totusi nu pot sa nu marturisesc o stare cu totul si cu totul diferita atunci cand pasii ma poarta pe aleile unui astfel de lacas. Florile au o culoare diferita de cea obisnuita, se uita si ele cu chipul mereu senin inspre cer, mangaind trecatorii cu parfumul lor unic. Iarba creste parca mai verde, ca o ofranda adusa Celui ce-a sadit-o acolo, copacii se inalta parca mai semeti catre azur, dorind parca a imbratisa cu gandurile lor inaltul sublim al norilor-spuma ce-i adapostesc.
La o anume manastire, draga sufletului meu, printre maicute, flori si copaci, aflu si azi, dupa ani, chipuri de femei, fete albe, brazdate de vreme, cu ochi calzi si sfiosi ce te cauta, mereu regasindu-te.

M-a tulburat intotdeauna singuratatea lor, si felul in care pareau ca asteapta… sfarsitul, in pragul portii, cu bagajul inimii pregatit ca pentru plecare. M-a impresionat mereu felul in care ma insoteau cu privirea cand treceam prin dreptul lor, pana la urmatorii trecatori ce aveau a fi acompaniati de aceiasi ochi obositi, cu pleoapele cazute si cu o urma a unei mici lacrimi intr-un colt de privire. Am regasit si azi aceeasi emotie, dar apartinand altor ochi, la fel de obositi si ingreunati de ani.
Tarziu, pe drum, mi-am dat seama ca nu erau singure si ca seninul din ochii lor nu purta tristete, ci acceptare. Am mai inteles ca singuratatea adevarata exista numai in inimile ce nu au cunoscut vreodata dragostea. Ca, odata ce au iubit, ce au cunoscut sentimentul dragostei, ele nu mai sunt singure, nu se mai pot simti asa. Singuratatea nu e o stare de fapt, ci o atitudine a inimii. M-am trezit rugandu-ma sa nu-mi (mai) fie nicicand inima in nedragoste…